Nici o poveste nu incepe fara “ a fost odata”, dar nu se poate scrie povestea daca nu are final. Povestea mea este fara sfarsit...nu pot sa mi-o plang in miez de noapte ,nu pot sa-i daruiesc lacrima, ofranda, nu pot sa o povestesc nepotilor , pentru ca inca nu am .
Ajutati-ma sa-mi scriu povestea, daruiti-mi finalul….
Am ramas incatusata in neputinta mea, fara sa stiu daca ceea ce mi se intampla este real sau nu, daca primesc o pedeapsa, pentru ca …poate,.. undeva,… candva am daruit si eu durere fara sa fiu constienta ….Dar stiu un singur lucru, despre mine, intotdeauna m-am privit cu mandrie, si niciodata nu am fugit fara sa daruiesc celor implicati in viata mea certitudinea ca m-am facut inteleasa pentru ceea ce am fost nevoita sa hotarasc sau sa fac.
Putem sustine oare ca suntem egali? Cu siguranta, nu. Ne nastem diferiti si traim diferit, in functie de harurile cu care am fost inzestrati. Inegalitatea este o realitate de zi cu zi cu care invatam sa traim. Probabil ca una dintre cele mai acute si vizibile forme ale inegalitatii este handicapul.
Te trezesti pe un drum in care ti-ai hotarat constanta si esti sigura ca nimic si nimeni nu va mai reusi sa te dezechilibreze. Primesti atat de multe palme de la viata si totusi esti mandra ca nimic nu te-a biruit , iti invingi temerile , iti recapeti increderea si lupti ca sa-ti dovedesti ca poti transforma muntii in poteci sigure. Reusesti sa dovedesti ca stii care este telul tau in viata, devii o femeie puternica care este invidiata sau iubita pana la paroxysm,adulata si stimata.Simti acel sentiment de siguranta si spui” viata este frumoasa si simpla”!
Asa cum spuneam ,candva eram fericita si plina de viata ,dar intr-o zi ,din neant, de oriunde si de nicaieri o clipa nefasta mi-a spulberat visele: ziua de 10 iunie 1994 mi-a marcat în mod dramatic viata. Atunci am suferit un accident de masina in urma caruia am ramas paralizata de la mijloc in jos. Acum incerc sa traiesc pastrandu-mi demnitatea.Trec prin momente cumplite de disperare, de teamă, de speranţă, de nesomn, de permanentă nelinişte sufletească,simtind defapt problemele "in vivo" ca sa ma exprim asa.Nu imi puteam imagina niciodata sentimentele care te incearca in aceasta postura de persoana cu handicap.
Te sperie sinceritatea cu care ti se daruieste realitatea.
Te intrebi:” de ce eu?”
Speriata si ingenuncheata in fata destinului incepi sa te intrebi ce-ai facut ca sa meriti acest ``dar``, aceasta soarta nemiloasa? Instinctele tale nu te inseala si undeva in interiorul tau simti ca acest ``dar`` nu-ti apartine.
Am furat , oare viata altcuiva?
Am inceput sa nu mai cred în nimeni, credinţa e cea care s-a jucat cu mine, am crezut cã construisem ceva frumos, dar s-a ruinat ca un castel de nisip… Am devenit o alta persoana ,tacuta ,indurerata ,trista ,parasita de toti ...trist ,candva ii credeam prietenii mei.
Tacerea s-a transformat usor in durere, durerea s-a materializat in chin. Aveam nopti in care nu-mi doream decat sa-mi aud pasii, am trait ore in care imi doream sa dansez , iar durerea din interior se transforma in panica. Am fost ingenunchiata de viata si acum tranzitez o durere fizica pentru care nu am explicatie.
Am inceput sa ma privesc, sa ma simt ca o sculptura in piatra dura….mi-am pierdut zambetul, mi-am obosit fiinta si mi-am ratacit mersul drept.Ma simt ca si cum fara voia mea mi s-a amputat o parte vitala a corpului.Acea parte care nu-mi mai apartine, inca doare…..doare si aduce suferinta.
Suferinta aduce putere, puterea te transforma in invicibil.
Mi s-a furat un vis, dar nu mi s-a alterat sufletul, doar mi s-a ranit inima si corpul.Mi s-au frant zborul si aripile, dar nu mi s-a furat din imaginatie glasul vantului care mi-a inlesnit zborul.
Imi vine sa-i strig vietii si destinului meu : iti multumesc pentru ca m-ai ajutat sa simt totul la superlativ: durere, suferinta, neputinta .Iti multumesc ca m-ai facut sa inteleg ca fericirea exista doar in poveste.Iti multumesc ca mi-ai amintit ca lacrima este o ofranda nu o silaba dintr-un bocet de neputinta.Iti multumesc ca mi-ai conturat adevarata fata a haosului.
Imi poti scrie finalul cu raspunsul la cateva intrebari:
“ de ce eu?”
“cand voi mai fi iar eu?”
“cand voi mai simti pamantul, nisipul,iarba ,apa cu propriile mele picioare?”
Finalul nescris e dureros .
Nu învinuiesc pe nimeni şi nimic, mã învinuiesc pe mine cã nu am ştiut sã trãiesc senzaţii de neuitat, învinui timpul cã a ştiut sã-mi rãpeascã clipe de vis, iar dacã ar fi sã mi se dea o a doua şansã la viaţã, tot asa : stand intr-un scaun de mers ,nu aş accepta-o, ci i-aş oferi-o cuiva care ar fi multumit sa traiasca asa si are nevoie de ea mai mult ca mine, şi poate astfel prin fericirea altora voi încerca sã exist dar nu în lumea asta ci într-o altã lume, paralelã …
Cand voi avea ultimul cuvant de final? ........secunde, minute, ore, zile se scurg din viaţa mea şi eu nici mãcar nu realizez cã timpul e duşmanul meu .
Ajutati-ma sa redevin ``omul de odinioara``..... si sa cunosc sfarsitul povestirii.....!
Mi s-a furat un vis, dar nu mi s-a alterat sufletul, doar mi s-a ranit inima si corpul.Mi s-au frant zborul si aripile, dar nu mi s-a furat din imaginatie glasul vantului care mi-a inlesnit zborul.
Imi vine sa-i strig vietii si destinului meu : iti multumesc pentru ca m-ai ajutat sa simt totul la superlativ: durere, suferinta, neputinta .Iti multumesc ca m-ai facut sa inteleg ca fericirea exista doar in poveste.Iti multumesc ca mi-ai amintit ca lacrima este o ofranda nu o silaba dintr-un bocet de neputinta.Iti multumesc ca mi-ai conturat adevarata fata a haosului.
Imi poti scrie finalul cu raspunsul la cateva intrebari:
“ de ce eu?”
“cand voi mai fi iar eu?”
“cand voi mai simti pamantul, nisipul,iarba ,apa cu propriile mele picioare?”
Finalul nescris e dureros .
Nu învinuiesc pe nimeni şi nimic, mã învinuiesc pe mine cã nu am ştiut sã trãiesc senzaţii de neuitat, învinui timpul cã a ştiut sã-mi rãpeascã clipe de vis, iar dacã ar fi sã mi se dea o a doua şansã la viaţã, tot asa : stand intr-un scaun de mers ,nu aş accepta-o, ci i-aş oferi-o cuiva care ar fi multumit sa traiasca asa si are nevoie de ea mai mult ca mine, şi poate astfel prin fericirea altora voi încerca sã exist dar nu în lumea asta ci într-o altã lume, paralelã …
Cand voi avea ultimul cuvant de final? ........secunde, minute, ore, zile se scurg din viaţa mea şi eu nici mãcar nu realizez cã timpul e duşmanul meu .
Ajutati-ma sa redevin ``omul de odinioara``..... si sa cunosc sfarsitul povestirii.....!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu